Anonimul 23

Image via Wikipedia

Ionuţ Lupescu a câştigat bani buni jucând fotbal în Bundesliga. Meritul de a fi făcut faţă cu brio rigorilor unui campionat în care seriozitatea taie reguli severe l-a urmărit pe Lupescu şi după finalul carierei. În societatea lejeră el a fost supranumit Kaiserul. De la Franz Beckenbauer citire. Şi Dorinel Munteanu a învăţat germana pe bază de fotbal.

Disciplina naturală de-acasă a fost şlefuită şi în cazul lui Dorinel până la deprindere acceptată pe proprie răspundere. Ulterior, capacitatea de adaptare a românului la cadenţa caracteristică locului i-a adus acestuia un nume de împrumut. Lui Dorinel Munteanu i se mai spune şi Neamţul. În lumea fotbalului, dincolo de îmbogăţirea anecdotică a dicţionarului onomastic, Kaiserul şi Neamţul reprezintă două nume care au sonoritatea unui certificat de bună purtare. Pentru că am învăţat să credem în seriozitatea unei naţii.

Amintirile nu frecventează întâmplător prezentul. Două evenimente care stau să se întâmple - unul reprezentând o certitudine, iar celălalt doar o tentativă de adevăr - ne raportează la nemţi şi la fotbalul lor. Iar prezentul despre care vorbeam se poate împrumuta din reţeta unor reuşite anterioare.

Unirea Urziceni îşi va negocia mâine şansa de a promova în optimile Ligii Campionilor. Varianta valabilă pentru ialomiţeni o reprezintă victoria în deplasarea de la Stuttgart. Faima nemţilor nu intră în joc. Aşa cum am învăţat de-a lungul timpului să credem în seriozitatea lor, putem învăţa să-i şi învingem. Primul pas ar fi acela al conştientizării faptului că se întâlnesc două echipe ale aceluiaşi clasament.



Clasamentul Grupei G a Ligii Campionilor. Faptul că Unirea vine de pe un loc fruntaş în campionatul nostru şi întâlneşte o echipă de locul 16 în Budesliga nu contează. Nici faptul că antrenorul Markus Babbel a fost demis după remiza din meciul cu Bochum nu are vreo importanţă. Respectiva demitere, clişeul conform căruia schimbarea de antrenor produce şoc la echipă şi starea de tensiune de la VfB Stuttgart nu ne priveşte în nici un fel. Teoriile prefabricate încarcă doar bagajul subiectiv al fotbalului.

Adică tocmai bagajul de care trebuie să ne descotorosim pentru aborda cu şansă realitatea obiectivă. Iar realitatea obiectivă este aceea că Unirea trebuie să-şi asume pe proprie răspundere şi prin forţe proprii obiectivul califcării în optimile Ligii Campionilor. Doar în astfel de condiţii aş miza pe un rezultat bun pentru Unirea Urziceni.

Tentativa de adevăr care ar putea forţa o altă relaţie a fotbalului nostru cu nemţii o reprezintă preluarea clubului Rapid de Lutz Stache. George Copos vesteşte din nou strângerea sorocului în timpul care a mai rămas până la Crăciun. Prezenţa antrenorului Petrik Sander (fost la Energie Cottbus) la meciurile Rapidului ar trebui să confirme promisiunea lui Copos. Numai că eu am încredere în nemţii de-acolo, în cei care i-au angajat pe Ionuţ Lupescu şi Dorinel Munteanu.

Flotanţii nu mă dau pe spate. Şi nici reluatele promisuni ale domnului George Copos. Mai ales că după Crăciun vine Paştele şi, apoi, din nou Crăciunul...

Sursa / Autor: Jurnalul.ro / Dan Dumitrescu

Image via Wikipedia

Securitatea a învins încă o dată Partidul Comunist. E echitabil, dacă ne gândim că Ion Iliescu a avut două mandate şi Traian Băsescu are şi el două, Emil Constantinescu fiind un accident. Ura a învins frica. "Comuniştii" şi "capitaliştii" moguli au fost consideraţi mai periculoşi decât criza economică.

Încă o dată, trebuie să constat că Mircea Geoană, nefiind inteligent, îşi permite şi luxul de a nu fi onest. Vorbind în termeni sportivi, el ar fi trebuit să fie conştient, în momentul exit-poll, că "victoria" i se datorează prea puţin lui însuşi. Dacă ar fi să-i numărăm pe românii care l-au votat pe Geoană pentru Geoană, nu aduna nici 30%, cât a luat în primul tur - a fost votat pentru PSD, pentru Crin Antonescu, în speranţa pomenilor de la stat şi, nu în ultimul rând, pentru că celălalt candidat era Traian Băsescu. O minimă conştiinţă ar fi trebuit să-l oprească de la ţopăială, îmbrăţişări, mâini fluturate pe sus şi prezentări de cravate chiar şi dacă ar fi câştigat în mod real. Asta nu ţine de politică, ţine de structura umană.

Acum, dl. Geoană iese şi spune că PD-L a furat alegerile. Nu ştiu pe ce se bazează, dar, dacă e aşa, mai mult ca sigur n-a furat mai mult decât PSD. Şi hai să ne imaginăm că ar decide Curtea Constituţională repetarea alegerilor: atunci, prezenţa la vot ar sări de 60%, iar Băsescu ar câştiga la o diferenţă de 10 procente.

Declaraţia lui Traian Băsescu făcută incorect, cu 4 minute înainte de închiderea urnelor, deschide perspectiva clară unui mandat identic cu primul. Aceeaşi postură agresivă, resentimentară, cu acuze şi insulte. Dacă s-ar fi mărginit la a spune: "Am învins, haideţi să aşteptăm cifrele oficiale şi o să vedeţi că-i aşa", era în regulă. Adăugând şi zicerea tip C.V. Tudor "mitraliată" luni noaptea: "Un fleac, i-am ciuruit!" - pe cine, pe românii care nu l-au votat pe el? - avem, într-adevăr, "ză seim picceăr" ca în 2004, cum zice "noul" preşedinte. 5 ani am sperat că dl. Băsescu va învăţa să fie preşedinte. Nu mai am putere să sper şi pentru următorii 5.

Este posibil ca Mircea Geoană şi Crin Antonescu să piardă preşedinţia partidelor lor şi să fie traşi pe linie moartă sau chiar în afara politicii în urma acestei înfrângeri. În cazul d-lui Geoană, o asemenea soartă ar fi binemeritată - ar putea să se ducă să se relaxeze în exit pool, piscina unde dl. Vântu îşi îneacă vechii prieteni.

Frângerea traiectoriei politice a lui Crin Antonescu, victimă a inevitabilei combinatorici postalegeri, ar fi însă, după părerea mea, o pierdere majoră, nu numai pentru PNL, dar şi pentru politica românească. Inteligent, ferm, înzestrat cu o tărie de caracter ieşită din comun, el a fost adevăratul adversar al lui Traian Băsescu. După prestaţia fatală a lui Geoană în ultima întâlnire televizată, în loc să se pună la adăpost, cum se face de obicei în politica noastră, Crin Antonescu a ieşit să susţină cauza până la capăt mai curajos decât pesediştii lui Geoană. L-a zdruncinat serios pe Traian Băsescu când a fost faţă în faţă cu el. Antonescu reprezintă tipul de politician "generaţia următoare", care nu are legături nici cu Partidul Comunist, nici cu Securitatea. Crin Antonescu este speranţa că aceste alegeri prezidenţiale au fost ultimele în care s-au înfruntat candidatul PCR cu candidatul Securităţii.

Aşa că îi sfătuiesc pe votanţii anti-Băsescu bătuţi de gândul emigrării să mai chibzuiască înainte de a o face. Nu de alta, dar aproape toţi cei care au plecat înaintea lor au ajuns să-l voteze pe Băsescu.

Sursa / Autor: Gandul / Cristian Tudor Popescu

Luni s-a crăpat de ziuă mai târziu parcă. Aerul îmbibat cu apă e ca o rufă cenuşie pe care maşina de spălat a uitat s-o stoarcă. Nu bat clopotele, fiindcă Sfântul Nicolae s-a isprăvit, nu latră câinii, fiindcă au lătrat toată noaptea şi acum se odihnesc. 'Neaţa, nea Gheorghe. 'Neaţa, îmi răspunde omul, mirat să mă vadă suind spre pădure cu mâinile în buzunare.

Merg să văd dacă m-au mai furat şi azi-noapte, mă simt eu dator cu o lămurire. Am avut o pădure pe care mi-au tăiat-o toată. Mai am pe un deal o fâşie de fagi şi stejari din care se înfruptă, în întuneric, topoare nevăzute, dar bănuite. Cum să mă împotrivesc prăduirii? Nea Gheorghe îşi mână boii printr-o clisă adâncă. Roţile se duc în noroi până la osie, cu toate că în atelaj nu s-a suit nici măcar ţăranul. Ce se va petrece când căruţa va fi plină cu lemne? Dealurile au culoarea zaţului de cafea.

Noroiul cerului pare şi el fără fund. Boul din "hăis" e mai mic şi de culoare închisă, cel din "cea" e alb şi mai corpolent. Jugul, din disproporţia de gabarit a animalelor, stă strâmb, iar biciul ţăranului, asociat cu înjurături răstite, corectează repetat mersul pieziş. Înotăm prin noroi, el de o parte, eu de cealaltă a căruţei, obligaţi de unicul drum care duce spre pădure. Îmi amintesc scrierea unui francez de prin veacurile de mijloc, vizitator pasionat al înnoroitelor noastre coclauri.

Românii, scria el, sunt un neam straniu. Dimineaţa îşi înjugă boii la car şi, opriţi în poartă, îşi fac mai întâi semnul crucii. Se pun bine cu Dumnezeu, cu alte cuvinte. Când carul dă însă la greu în pantă şi boii nu mai pot birui clisa, românul scoate sudălmile, excepţionala lui bogăţie de înjurături care sunt, în fapt, chemări ale diavolului. Numai aşa, invocând forţele întunericului, ajunge sus, pe deal. Cum s-a isprăvit azi-noapte? - mă interoghează tam-nisam vecinul meu de urcuş.

Ce să se termine? - mă fac eu că nu pricep. Alegerile, zice omul. Cine-a ieşit? Eu m-am culcat devreme, se scuză el, că aveam de urcat la pădure. Nu prea ştiu, răspund eu mohorât. Unul din doi. Nea Gheorghe se simte dator şi el cu nişte confesiuni. Unii mi-au adus o pufoaică. Au pus pe deasupra şi nişte pachete cu ulei, zahăr, fidea, dulciuri pentru nepoţi. De ce să mint? La sărăcia asta mi-au prins bine. Nu te văd cu pufoaica! - mă arăt eu mirat. N-am luat-o, zice omul, că se vede de la distanţă.



Atunci m-am dumirit că nea Gheorghe mergea la furat de lemne. Poate că avea de gând să fure chiar din pădurea mea şi, nimerindu-mă aici, s-a răzgândit şi taie din pădurea statului. Ceilalţi, zic, nu ţi-au dat nimic? Au venit şi ăştia, dă din mână a lehamite ţăranul, cu o găleată şi un pachet de biscuiţi în ea. Cam amărâţi. Şi pentru care din ei ai votat? - întreb eu, cu toate că n-aveam de gând să întreb şi cuvintele le-am rostit aşa, cu un gust sălciu în gură. Cu ăla de a fost, nu l-ar mai răbda Dumnezeu, zice omul. Am rămas năuc.

Nu că l-a votat pe cel nenumit, de parcă îi era teamă să nu-l asculte copacii, ci pentru adăugirea de vorbe de năduf. Nu-ţi place de el? Nu-ţi place, dar l-ai votat! Cum să-mi placă? Doamne iartă-mă, că nu mi-am pierdut minţile la 70 de ani trecuţi! Dacă nu luam pufoaica şi pachetele alea, îl votam pe ălălalt. Găleata şi biscuiţii i-am trimis prin nepotu-meu ăl mare, care-i la şcoală, îndărăt la cine ni le dăduse, că aşa e corect.

Eu şi baba mergem duminica la biserică, ţinem posturile, suntem oameni cu credinţă, că nu mai avem mult de trăit şi dincolo ne aşteaptă judecata pentru bune şi pentru amărâtele noastre de păcate. Urcăm prin noroi. Urcăm pe aceleaşi înnoroite drumuri de acum 100 sau 500 de ani. Sărăcia e la fel. Sau acum e mai apăsătoare? Chiar copilul nenăscut, din burta mamei, are acum o datorie de vreo 3.000 de euro. Externă.

De ce ne-au împrumutat politicienii, amanetând viaţa a trei generaţii de acum încolo? Ce au făcut cu atâţia nămeţi de bani? Urc prin noroaie cu nea Gheorghe, care, credincios fiind, se simte dator să voteze pentru pufoaica primită. Dacă-i atât de evlavios, mă gândesc eu, de ce fură totuşi lemne? Ne-am despărţit, luând-o fiecare prin noroiul lui, fără să-l mai întreb.

P.S.: Cea mai dizgraţioasă imagine pe care televiziunea mi-a deşertat-o în casă arată un individ care-şi potriveşte pe chelie o şapcă. Nu-i scriu numele, pentru a-mi stăpâni senzaţia de vomă. Şapca, în totul nepotrivită pe fizionomia lui, poartă însemnele PNŢ-CD. Apoi, râzând cu poftă, o zvârlă victorios şi băşcălios mulţimii. Tărăniştii au murit la Canal şi la Sighet, mulţi dintre ei. Partidul lor a fost omorât după revoluţie cu contribuţia decisivă a tipului cu chelie.

Urmaşii victimelor l-au votat, mai ales în străinătate, unde s-au refugiat, pe călăul devenit simbol al anticomunismului. Stalin râdea de se prăpădea când, executaţi din ordinul său, ofiţerii ruşi mureau strigând "Trăiască Stalin!". Bravo popor! Nea Gheorghe are scuza pufoaicei. Cei de la Sibiu, Timişoara şi Toronto n-au nici măcar scuza unei naivităţi imbecile.

Sursa / Autor: Jurnalul.ro / Lucian Avramescu

Image via Wikipedia

"Simt nevoia să mă spăl pe mâini după ce am băgat votul ăsta în urnă." Asta le-am spus membrilor comisiei de vot de la liceul "Aurel Vlaicu", înainte de a pleca. O doamnă din capul mesei mi-a replicat zâmbind: "Cum ieşiţi, în dreapta, după uşă, avem dezinfectant; ne-am gândit că or să vrea mulţi." În anul 2000, când aveam de ales între Ion Iliescu şi C.V. Tudor, mulţi simţeau nevoia să-şi dea palme când ieşeau de la vot, acum tendinţa e să te speli pe mâini.

Cred că asistăm la ceea ce numeam într-un editorial de astă-vară votul pe baza criteriului "răul cel mai mare". În 2000 şi 2004 s-a votat "Răul cel mai mic". Acum se votează "Nu răul cel mai mare" pentru că din 2004 şi până acum, răul nu a încetat să crească în România. Ca şi în 2004, asistăm la încă un episod din bătălia care ajunsese până la îmbrânceli şi înjurături printre dinţi pe culoarele Sălii Palatului, la Congresul XIV din 20 noiembrie 1989: avem de ales între Partid şi Securitate. Cu excepţia fanilor sălbatici ai celor doi candidaţi, nu cred că va ieşi cineva pe stradă să serbeze victoria.

Totodată, cred că a dispărut fenomenul numit "Votul mesianic". Sunt în minoritate cei care au votat cu credinţa că după această alegere, câştigătorul va face minuni, va alunga urâţii din ţară şi va "salva" România.

Funcţionează principiul regretului minim: măcar să nu fie mai rău. Oamenii sunt mai angajaţi şi mai conştienţi civic, prezenţa la vot e mai mare, iluziile sunt mult mai mici.

Spuneam vineri că în acest scrutin emoţional se alege între frică şi ură. Se va vedea ce sentiment e mai tare: frica zilei de mâine sau ura împotriva mogulilor şi "comuniştilor". În ultimul moment, între frică şi ură s-a strecurat prostia.

De fapt, bătălia se dă între Traian Băsescu şi Crin Antonescu. Dacă Geoană câştigă, trebuie să îi ridice o biserică lui Crin Antonescu. Dacă Băsescu câştigă, trebuie să-i mulţumească din inimă lui Geoană.

Sursa / Autor: Gandul / Cristian Tudor Popescu

Image via Wikipedia

..tare mi-e treamă că trăim, fără să realizăm, o manipulare de proporţii, prea ocupaţi cum suntem pentru moment, cu bătălia dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Suntem, cum s-ar spune în limbajul iluzioniştilor, misdirecţionaţi: stăm cu ochii aţintiţi pe jocul de sunet şi lumini pentru fotoliul de la Cotroceni, când adevărata miză e în cu totul altă parte. Nu ne dăm seama şi pentru că manipularea e în văzul lumii, nu se ascunde nici la Grivco şi nici în birourile mogulilor. Dimpotrivă. Se petrece la lumina reflectoarelor, dă interviuri, organizează conferinţe, scrie articole. O conspiraţie, oricât de malefică, poate fi, la o adică, neutralizată prin expunere publică. Un tiran, oricât de diabolic, poate fi, în ultimă instanţă, detronat. Un rege, după cum constata Alexis de Tocqueville în faimoasa Democraţie în America, are în definitiv o singură viaţă. La fel ca şi Ceauşescu. Opinia publică, însă, nu poate fi executată la Târgovişte.

Or, taman opinia publică este întreaga miză a manipulării – victimă şi călău deopotrivă, lucrată de la ambele capete. Într-un colţ al ringului (culoarea o alegeţi dumneavoastră, oricum nu are mare importanţă), maestru de ceremonii este Valeriu Stoica. Auto-declarat şi recunoscut drept unul dintre ideologii cei mai redutabili ai dreptei, fostul preşedinte al PNL nu şi-a ascuns niciodată, spre meritul său, agenda politică – ba, dimpotrivă, a predicat-o de câte ori a avut ocazia, pe diferite canale. De dragul conciziei, putem enumera principiile de bază:

1. simplificarea scenei politice la două mari partide – unul de stânga, celălalt de dreapta, care să alterneze, disciplinat şi eficient, la guvernare (eficienţa guvernării e un concept cheie al acestei abordări);

2. votul uninominal fără redistribuiri (FPTP – first past the post), ca precondiţie a punctului 1;

3. republica prezidenţială – din nou, justificată în numele aceleiaşi eficientizări a actului de guvernare;

4. apelul frecvent la „popor”, prin referendumuri, consultări populare, mitinguri de suport etc., ca modalitate de scurtcircuitare a clasei politice.

În celălalt colţ al ringului, teoreticianul-şef e Dinu Patriciu. Declarat libertarian şi pragmatist, omul de afaceri pare a avea o viziune la polul opus celei promovate de Valeriu Stoica, deşi, aparent paradoxal, amândoi se revendică de la o ideologie de dreapta:

1. întărirea rolului parlamentului, prin formarea unei republici parlamentare;

2. transformarea funcţiei prezidenţiale într-una onorifică (preşedintele ar urma să fie ales de către parlament şi ar îndeplini o funcţie asemănătoare preşedintelui Germaniei);

3. reducerea drastică a numărului de funcţionari publici şi transformarea celor rămaşi într-o armată de profesionişti;

4. transformarea, după acelaşi model, a clasei politice într-o clasă de politicieni profesionişti; blocajele politice ar fi astfel eliminate, eventualele disupte s-ar rezolva la masa negocierilor, ca între „profesionişti”;

5. eventual, într-un viitor mai îndepărtat (nu poţi cere miracole în trei zile), privatizarea justiţiei.

În ce constă prestidigitaţia? În faptul că, în ciuda diferenţelor de abordare, ambele modele propuse urmăresc acelaşi scop final: „eficientizarea politicii”, prin abordarea ei cu mijloacele ecoomicului. Şi într-un caz, şi în celălalt, rolul cetăţeanului e redus la cel de pasiv beneficiar al unor măsuri luate la mare distanţă, de o sferă distanţată (şi distantă) de sfera cetăţeanului. E aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

În scenariul propus de către Valeriu Stoica, deşi aparent cetăţeanul e consultat la fiecare pas, rolul său rămâne, esenţial, unul pasiv: nu participă la dezbatere, nu poate propune soluţii, poate răspunde doar prin „da” sau „nu” la întrebările gata formulate de către alţii, precum la sondajele de opinie. (Există o întreagă literatură de specialitate pe tema manipulării prin sondaje şi „consultări populare”.) Stimularea capacităţilor democratice ale cetăţeanului „de rând”, încurajarea abilităţii de a raţiona nuanţat, de a înţelege poziţii diferite şi de a căuta, în comun cu alţii, soluţii – toate ingrediente esenţiale pentru „educarea democraţiei” (Tocqueville, Mill) şi evitarea eventualelor derapaje – sunt ignorate cu desăvârşire.

De cealaltă parte, varianta Patriciu, care – teoretic – ar trebui să asigure un grad mai mare de reprezentativitate a cetăţenilor, nu face decât să sporească şi ea deficitul democratic, chiar dacă acţionează pe o cale în aparenţă total opusă. „Profesionalizarea politicii” şi reducerea actului de guvernare a statului la managementul unei firme (chiar dacă al uneia mai mari) are, pe termen lung, acelaşi efect: îndepărtarea cetăţeanului de politică. Asistăm, aşadar, la o manipulare rotundă, precum Pământul. Indiferent dacă o iei spre Vest sau spre Est, tot în acelaşi punct te vei întoarce. Dar nu va fi nicio călătorie iniţiatică, după care te vei regăsi îmbogăţit spiritual. Dimpotrivă. La capătul excursiei, în oricare dintre variante, ne aşteaptă o turmă de cetăţeni izolaţi, scârbiţi de politică, debusolaţi. Ăsta e punctul final. Scopul întregii prestidigitaţii.

Din acest punct de vedere, puţin contează dacă numim strategia „de stânga” sau „de dreapta”. Pentru „pragmatici” precum Stoica sau Patriciu, aceste etichete sunt chiar atât: etichete pe care le poţi, la o adică, dezlipi de pe un produs şi lipi pe un altul. Oricum, în ultimă instanţă, când vom deveni cu toţii nişte pragmatici, vom renunţa la asemenea „mofturi”. Dacă mai doriţi dovezi, priviţi puţin în jur şi niţel în istoria recentă.

Stoica a fost primul liberal care a semnat pactul de susţinere a Guvernului Năstase – din motive pragmatice, fireşte. A înfiinţat Institutul de Studii Liberale (sponsorizat, din câte ştiu, de către Patriciu), pe care l-a transferat, în bună măsură, în Institutul de Studii Populare. Acum, militează pentru identificarea PDL cu „adevăratul partid liberal”. Se vorbeşte tot mai frecvent despre liberal-conservatism. Se dau exemple din Marea Britanie. La rândul său, Patriciu s-a declarat de câţiva ani buni în favoarea unei alianţe dintre PNL şi PSD, promovând social-liberalismul drept soluţia ieşirii ţării din criză. Mircea Geoană a vorbit şi el despre A Treia Cale (exemplul, deloc întâmplător, vine tot din Marea Britanie, despre care John Stuart Mill spunea, cu dispreţ, că a căzut pradă unui pragmatism prost înţeles, transformând compromisul dintr-o metodă ocazională, într-un principiu).

Toată această joacă de-a ideologia, ba-i aici, ba nu-i aici, nu-i decât parte din aceeaşi prestidigitaţie. E o „alba-neagra” ceva mai sofisticată. Rezultatul e confuzia electoratului, lehamitea (Toţi sunt o apă şi-un pământ) şi îndepărtarea de politică.

Absenţa programatică a politicii din paginile ziarului „Adevărul” e doar un simptom relevant al acestei abordări. Acum câţiva ani, Quentin Skinner, probabil cel mai reputat istoric al ideilor din lume la această oră, constata cu amărăciune: Prin teoria contractului, englezul de rând a primit, într-adevăr, drepturi. Dar le-a primit doar pentru a le încredinţa în mâinile „reprezentanţilor” săi. I s-a spus: „Vezi-ti de treaba ta. De acum încolo, ne ocupăm noi de politică.” Ce s-a întâmplat când politica a fost abandonată pe seama „specialiştilor” se cunoaşte. Conform indexului GfK, încrederea electoratului în politicieni cunoaşte, de la an la an, o scădere dramatică, în toate ţările democratice. Simplu spus, politicienii sunt pe ultimul loc în topul încrederii, din Statele Unite până în România.

Lor le convine. Mie, nu.

Sursa/Autor: Alin Fumurescu